Jurnalele de la Tescani

La Tescani, citind… Jurnalul de la Tescani.

„Gândul suprem pe care îl putem gândi e Dumnezeu. Dar e limpede că nu-l putem gândi până la capăt. Există o disproporţie uriaşă între înzestrarea noastră curentă şi anvergura acestui gând. Miraculos e până şi faptul că realizăm această disproporţie.” (Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani)

Zilele trecute m-am întîlnit în centrul Oradiei cu Mihai Maci, care mi-a adus aminte că sînt… 20 de ani.

20 de ani de cînd ne-am întîlnit la Școala de vară de la Tescani. În 1998 coordonatori au fost H.-R. Patapievici și Cristian Preda. Din cîte îmi aduc aminte, am fost 25 de bursieri. Fiecare și-a prezentat un eseu. Eu am avut eseul de teologie intitulat În căutarea identității. O abordare critică a relativismului antropologic postmodern (care a devenit, în anul următor, lucrarea mea de licență la Institutul Biblic Emanuel din Oradea, actualmente Universitatea Emanuel din Oradea).

De asemenea, fiecare a avut de prezentat o carte din alt domeniu, pe care a primit-o la începutul celor două săptămîni. Eu am avut de prezentat o carte despre piața liberă, cred că a fost Capitalismul și dușmanii săi: Ce înseamnă laissez-faire?, de Ludwig Von Mises.

Au trecut 20 de ani. Unele amintiri revin rapid și des, altele au nevoie de un turnesol care să releve fie o nostalgie bine dozată, fie un vector cultural al vieții care trebuie neapărat evocat. Sau, mai bine, ambele.

Azi, cînd Andrei Pleșu împlinește 70 de ani, e momentul potrivit să consemnez o serie de amintiri care conturează un fenomen la care am luat parte de 2 ori și un sfert. 🙂

Fiecare, într-un registru mai mult mai sau mai puțin grav, ne facem un jurnal de la Păltiniș sau un jurnal de la Tescani.

Fiecare ne regăsim niște rădăcini, culturale și umane, în astfel de accidente ale vieții, care, peste ani, devin sărbători ale nostalgiei și monumente ale memoriei culturale. Sînt accidente binecuvîntate ale vieţii, care ne scot din postura cotidiană şi luăm parte la o im-postură care ne va schimba, pe veci, detenta cotidianului.

Fiecare asimilăm diferit, la fel ca mine o dimensiune fundamentală care are rădăcinile-aripi într-un jurnal – Tescani, Oradea, Petroșani. Facebook?

În 2000, coordonatori au fost Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, Sorin Vieru.

Am fost doar 15 și, din cîte știu, a fost ultima ediție.

Cînd ne-am prezentat, m-am gîndit să spun că pot recunoaște în viața mea două influențe formative de tip comunitar – familia și biserica – și trei influențe formative de tip individual: Emil Cristea, fratele meu cel mai mare, Beniamin Fărăgău (Biserica Baptistă Iris CLUJ) și H.-R. Patapievici.

„Biserica din Petroșani, domnule Cristea?”, a întrebat Andrei Pleşu. Presupun că avea în faţă dosarele noastre de înscriere.

Da, am răspuns.

Această întrebare a avut, în cei 18 ani care au trecut, o reverberaţie greu de cuantificat.

Pînă atunci nu-mi formulasem această chestiune cu o dimensiune identitară fundamentală – m-am format, ca tînăr și ca creștin, în biserica mică din Petroșani, nu în Oradea, primul motor confesional al baptiștilor din România, unde am venit la 28 de ani. Absolvisem în 1999, iar în 2000 aveam a doua bursă la Tescani.

M-am înscris și în 1999, am intrat în prima serie de 50, din cei 100 înscriși, nu și în seria finală de 25. Pentru mine a contat însă și călătoria de la Oradea la București, care mi-a fost decontată.

Tescani 1998 și Tescani 2000 m-au introdus în… secolul XXI.

Pe de o parte…

Pe de altă parte, m-a scos din Cronos și m-a introdus în Kairos.

Am aflat (și eu) că m-am copt… 🙂

Că s-a împlinit vremea…

Sînt pe Internet de 15 ani, în regim de voluntariat. Ca un îmblînzitor de amintiri, acum pot să înșir aceste borne istoric-identitare în jurnalele de la Tescani – Petroșani, Oradea, Tescani, Internet.

În 2000, fiecare dintre cei 15 bursieri am avut și cîte o oră de întîlnire privată cu fiecare dintre cei trei coordonatori.

Îmi aduc aminte de plimarea cu Patapievici. La un moment dat, a spus: Alin, știi cum e credința? Uite așa! Și a început să sară din piatră în piatră, evitînd o baltă.

Nu îmi mai aduc aminte nimic altceva din acea oră!…

Andrei Pleșu părea interesat de noțiuni teologice: Baptiștii nu cred într-un intermediar între Dumnezeu și om, nu-i așa?

Nu, nu cred într-un intermediar, am răspuns. Și, din nou, nu îmi aduc aminte nimic altceva din acea oră. Decît că am ratat o discuție cu o miză înaltă.

Dar, mai mult, am rămas cu senzația că am ratat un om (căruia îi plăcea Caragiale și eu nu prea știam de ce).

Dacă e vreo descoperire epocală a vieții mele, aceasta e că marele Andrei Pleșu e om. Mă refer atît la perceperea vectorilor umanoizi, cît și la calitatea acestor vectori.

Marele Andrei Pleșu, la fel ca marele George Enescu, e om. Dar ce om!…

Am avut ocazia să întîlnesc în viață oameni de o diversitate uimitoare, dar asemănători în umanitatea lor.

Îi privesc cu acei ochi deschiși de la Tescani 2000. 🙂

Și nu numai că l-am privit pe Andrei Pleșu ca pe un om, ca pe o persoană, nu doar ca pe un personaj, ci și Andrei Pleșu m-a privit ca pe un om. Un om care urma să se „omenească” în anii secolului XXI.

Mă tem că nu i-am mulțumit niciodată pentru asta.

Anii trecuți Andrei Pleșu a fost invitat la conferințele Editum de la Cluj. S-a întîmplat că unul dintre tinerii care au organizat acele conferințe mi-au confirmat caracterul jovial al OMULUI Andrei Pleșu.

Acum știu că, atunci cînd citeam Jurnalul de la Tescani, de fapt voiam să-l descopăr pe cel care l-a scris.

În jurnalele mele de la Tescani, asta vreau să subliniez – (in)abilitatea umană de a ne comporta ca PERSOANE. Avem un uriaș potențial de relaționare, pe care îl folosim prea puțin. Facebook, cel puțin pentru mine, a contat în sensul acesta, de a descoperi PERSOANE și de a conta pe capacitatea lor de a relaționa.

La Tescani am avut ocazia să întîlnesc tineri interesanți care, în primele decade ale secolului XXI, au devenit PERSONAJE ale spațiului public: Dan Lungu, Mihail Neamţu, Mihai Maci.

Dar şi pe Ada Milea, care a cîntat cu chitara mea. 🙂

Ah, cîte aș fi pierdut, dacă n-ar fi fost Andrei Pleșu…

Dar nu vreau să mă refer la figura publică Andrei Pleșu.

Vreau doar să mă gîndesc, de ziua lui, la Andrei Pleșu ca la un om.

Pentru că și el s-a gîndit la mine, cîndva, cînd mi-a pus o întrebare, ca la un om.

Modul în care ființăm pe planeta asta ca umanoizi (cu detentă extra-terestră) e cel mai misterios fenomen.

Parafrazîndu-L pe Isus care vorbea cu Nicodim:

Vîntul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro vine. Tot așa este cu oricine care a devenit OM.

Nu-l cunoști decît într-o oarecare măsură, dar îl simți.

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Jurnalele de la Tescani

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s