Mihai Maci – Ne place sau nu, PSD-ul are dreptate: pentru cea mai parte a populaţiei cultura nu înseamnă mai nimic

De la “Revoluţia în direct”, televiziunea a rămas principala formă de prezenţă socială a celor lipsiţi de participare civică şi iluzia faptului că ei sunt judecătorii lumii a celor care refuză să coboare în arena publică. Lipsiţi de program şi de voce (aceea, împrumutată ocazional, a partidelor dezamăgindu-i mereu), cetăţenii absenţi ai României fie s-au pierdut în ceaţa problemelor lor de zi cu zi, fie s-au lăsat pradă frustrărilor unei vieţi excluse din dezbaterea publică (altminteri firavă, dacă nu absentă), fie pasiunii unei naraţiuni – eroice şi/sau conspiraţioniste – a culturii orale, fie, cel mai adesea, unui amestec al tuturor acestora. Atât media, cât şi partidele – mai ales PSD-ul – au înţeles bine acest absenteism civic dublat de patosul repetării unor meme menite (dar neputând) crea o solidaritate ce persistă doar ca nostalgie şi s-au întrecut în a-l cultiva. Treptat – treptat temele discursului s-au împuţinat până la ajunge aproape strigăte de luptă: străinii, Serviciile, furtul, pensiile, copiii noştri, credinţa, dacii, patria şi alte câteva. Aproape de la sine, aceste piese de puzzle încep să se aranjeze într-o ordine proprie (şi într-un vechi tipar), alcătuind, iarăşi, o “mare naraţiune” în care suntem deopotrivă eroi şi victime, luptători şi perdanţi. Expresia ei ultimă va fi aceea a sărbătorilor Centenarului în care, în lipsa a ceva mai bun, ne vom sărbători pe noi înşine în persoana oficialilor noştri. Cred că, în ciuda a ceea ce spune, nu va fi o parodie, ci expresia unei nevoi comune a oamenilor de a fi împreună, şi de a plânge sub steaguri, fără nici o teamă sau ruşine, pentru tot ceea ce n-a fost şi (o ştiu, chiar dacă nu o recunosc) nu va (mai fi) nicicând. Ceea ce vor spune gurile feţelor publice nu va avea nici o legătură cu plânsul celor mulţi. Iar cei mulţi vor îngâna cântecul gloriei trecute aşa cum ar drumul unui porumbel spre cer, căci trecutul acesta are mai curând consistenţa viselor şi a speranţelor lor deşarte. În realitatea pământului pe care trăiesc vor ajunge doar lacrimile lor, prea puţine pentru a face ca ceva să rodească.”

http://www.contributors.ro/cultura/plangand-sub-steaguri

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s