„Pentru ei cunoaşterea se rezumă la exerciţii de gramatică şi la probleme de matematică, adică la lucruri cu desăvârşire inutile, care nu explică nimic şi încurcă zadarnic. Nimic din ce-au fost siliţi să înveţe (dacă au învăţat) nu le-a făcut inteligibilă lumea în care trăiesc; n-au avut parte decât de formule reci şi aride şi de calcule nesfârşite. Mulţi învaţă engleza osmotic, citind subtitrări de filme, ascultând muzică, vorbind între ei, ca pe perfectul opus al limbii române pe care sunt siliţi să o buchisească în şcoală pe gramatici sofisticate. Tocmai de aceea vorbesc corect în engleză şi prost în română. Despre lume nu ştiu mai nimic: nu sunt capabili nici să vadă frumuseţea unui peisaj, nici să îl înţeleagă. De marea cultură au fost – cu tenacitate – ţinuţi departe. Cei mai mulţi nu citesc deloc, nimeni nu le-a educat bucuria lecturii şi a regăsirii în textul parcurs, nimeni nu i-a însoţit în aventurile vârstei şi ale descoperirii de sine, nimeni nu i-a învăţat că dincolo de toate cele care se văd e ceva mult mai viu şi mai adevărat şi că, porniţi către acel ceva, putem străbate liberi “opacitatea materială a lumii”. Nu, ei sunt prizonierii unei lumi asemeni unui supermarket, în care viaţa înseamnă pimpongul mecanic al muncii şi al distracţiei, care epuizează deopotrivă. O lume de obiecte între care te rătăceşti şi de care te loveşti la tot pasul, înainte de a le arunca definitiv. Nimeni nu le-a explicat că lucrul cel mai important din lume e ceea ce spun ei şi că – tocmai de aceea – faptul de spune ceva presupune o mare responsbilitate şi că această responsbilitate se formează, în timp, printr-un lent efort asupra ta însuţi. Nimeni nu i-a însoţit în amărăciunea eşecurilor – din care se poate învăţa mai mult decât din succese – şi nici în bucuria reuşitelor mărunte care, cumulate, alcătuiesc un destin. Nu, de mici au fost abandonaţi acestui “părinte” fără chip, absent şi mereu nemulţumit care e şcoala. Iar acesta n-a ştiut decât să le spună că “trebuie”, deşi n-a mai ştiut de ce trebuie şi, adesea, a uitat şi ce trebuie. Ceea ce-a fost uman în aceşti copii s-a stins sau şi-a găsit alte căi de expresie. Uneori le ridiculizăm cu superioritate, dar uităm că şcoala noastră e incapabilă a ne învăţa că există şi alte bucurii decât cele simple, ale vieţii zi cu zi. Acolo, în satul lor pierdut sau printre blocurile din cartier, copiii care “nu pot ţine pasul” se simt abandonaţi de lume şi, din momentul când pot face ceva de unii singuri, abandonează şi ei această lume. În loc să-i primim cu bucuria cu care ei vin în şcoală, în loc să-i ajutăm să se descopere şi să înţeleagă lumea, în loc să-i formăm ca cetăţeni oneşti, îi condamnăm la eşec şi la ratare. Majoritatea lor, la 15 ani nu ştiu mai nimic, nu înţeleg mai mult decât se vorbeşte în familie şi pe net, nu au decât pasiuni gregare şi sunt condamnaţi la sclavia unei lipse de orizont. Asta face şcoala românească din cei ce-i calcă pragul. Nu e oare un preţ prea mare pentru cât poate duce această ţară săracă?”
http://www.contributors.ro/editorial/ratat-la-15-ani
