„Oricât de naiv sau de patetic ar suna, o universitate este – mai înainte de orice – o comunitate de oameni angajaţi în căutarea adevărului care e accesibil raţiunii. Regulile vieţii academice decurg pe de o parte din onestitatea angajamentului fiecăruia în deschiderea către adevăr şi, pe de altă parte, din caracterul comun al acestei căutări a cărei expresie e încrederea (bazată întotdeauna pe verificarea prin examen critic) în cuvântul celor angajaţi în acelaşi parcurs. Numirea precisă şi clară a evidenţelor accesibile raţiunii umane – numire care se poate face în moduri diferite, după cum diferite sunt instrumentele cunoaşterii – defineşte domeniul realului accesibil înţelegerii la un moment dat, pe care şcoala şi media îl universalizează ca pe un bun comun. Oricât de diferite ar fi domeniile de studiu din cadrul unei universităţi şi oricât de practic ar fi caracterul unora dintre ele, toate rămân unite de aceeaşi pasiune a căutării şi de acelaşi orizont comun al adevărului care poate fi sesizat raţional. De aceea universitatea are o dublă funcţie: în primul rând aceea de a defini principiile cunoaşterii şi, în al doilea rând, aceea de a “produce” realul “decupând” experienţa pe care o avem asupra lumii potrivit acestor principii. Mi se pare esenţial faptul că această “producere” a realului (care se exprimă în diviziunea domenială, apoi în descrierea secvenţială şi recompunerea funcţională a unităţilor domeniale şi, în sfârşit, în încorporarea realităţilor domeniale într-o tehnologie menită a le pune în slujba omului) nu se poate realiza fără efortul – mereu reînoit – de a defini cât mai adecvat cu putinţă regulile de bază ale cunoaşterii. Aceasta e raţiunea pentru care, într-o universitate veritabilă, accentul cade în chip esenţial pe cunoaştere şi, abia secund, pe producere (şi pe pregătirea pentru aceasta: pe calificare).”
http://www.contributors.ro/dezbatere/sfarsitul-universitatilor-de-provincie