Concertul de joi: Concert vocal-instrumental aniversar „Liszt”

Joi, 21 aprilie 2011, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert vocal-simfonic
Dirijor: Sabin Pautza
Dirijorul corului: Lászlóffy Zsolt
Solist: Thurzó Zoltán – pian

În program:

F. Liszt: Preludiile – poem simfonic
F. Liszt: Fantezia ungară – pentru pian și orchestră
F. Liszt: Via crucis – pentru soliști, cor și orchestră, orchestrată de Sabin Pautza

Franz Liszt (1811-1886)

“Influenţînd puternic pe Wagner, pregătind prin ultimele sale lucrări apariţia impresionismului, Liszt a fost unul dintre cei mai mari inovatori care au existat. Majoritatea compozitorilor romanticilor din secolul trecut au adus o importantă contribuţie la îmbogăţirea laturii armonice a muzicii, dar în afară de Richard Wagner, nici unul dintre ei nu a mers atît de consecvent şi atît de departe în domeniul creării unor mijloace de noi expresii armonice, de consecinţe hotărîtoare pentru dezvoltarea ulterioară a muzicii, ca Franz Liszt.” (Zeno Vancea) “Înclin să cred că Liszt a fost mai important pentru dezvoltarea muzicii decît Wagner. Nu vreau să afirm prin aceasta că Liszt a fost un compozitor mai mare decît Wagner, deoarece în creaţiile lui Wagner găsim o mai mare perfecţiune, o mai bogată gamă expresivă, o mai mare unitate stilistică. Şi totuşi operele lui Liszt au fecundat într-o măsură mult mai mare creaţia generaţiei următoare decît muzica lui Wagner.” (Bela Bartók) (Ileana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale)

“Dacă Chopin a fost pianistul pianiştilor, Franz Lizst s-a impus ca pianist al publicului – omul spectacolului, eroul, cel care făcea din ascultători nişte maimuţe necuvîntătoare. Avea totul de partea sa – o înfăţişare plăcută, magnetism, putere, o tehnică colosală, o sonoritate fără precedent şi genul de oportunism (cel puţin în primii ani) care putea hrăni publicul în modul cel mai cinic. Avea aură. Înainte de Lizst, pianiştii ţineau mîinile aproape de claviatură, cîntînd din încheietura mîinii şi din degete, nu cu tot braţul şi din umăr. Dar nu şi după Lizst. El a impus o dată pentru totdeauna atitudinea de bravadă a pianistului care apărea măreţ, intimida publicul, ridica mîinile şi lua cu asalt instrumentul. Chiar şi muzicienii care urau tot ceea ce reprezenta el, muzicienii ‘puri’, nu puteau să nu fie impresionaţi. Mendelssohn, care era exact opusul lui Liszt, trebuia să recunoască cum că Lizst nu avea egal, că putea să cînte cu ‘un grad de virtuozitate şi o independenţă completă a degetelor şi o simţire muzicală care numai cu greu pot fi egalate. Într-un cuvînt, n-am auzit nici un interpret ale cărui percepţii să se extindă în felul acesta, pînă în vîrful degetelor.’”

“Avea o minte muzicală excelentă, una dintre cele mai puternice din lume, dar în recitalurile lui nu se putea abţine să nu intervină în muzica altor compozitori, chiar şi în cazul lui Beethoven, scăzîndu-i valoarea şi făcînd din ea o reprezentaţie ieftină prin adăugarea de efecte. Putea fi drăguţ şi generos, pentru ca în clipa următoare să devină arogant şi capricios. Era orgolios şi simţea nevoia să fie întruna adulat, dar ştia să fie şi sincer umil în faţa unui geniu ca Wagner. Da, era de toate pentru oameni şi, drept urmare, puţini au fost aceia care au reuşit să-l vadă ca pe un ansamblu unitar. Poate că nici Liszt însuşi nu s-a văzut niciodată aşa. Era în prea mare măsură Omul Renascentist al muzicii. Admiratorii săi nu-i sesizau decît părţile bune. Ceilalţi îl considerau ţipător şi sforăitor, ‘un farsor talentat’, cum spunea cu dispreţ dirijorul Hermann Levi. Duşmanii nu-i vedeau decît părţile rele.”

“La şapte ani cînta foarte bine la pian, la opt ani compunea, la nouă ani dădea concerte publice, la zece ani studia cu Czerny şi cu Salieri la Viena. […] La numai cîţiva ani după ce începuse să lucreze la Viena cu Czerny, era veteran al scenei concertistice, debutase la Paris şi la Londra şi făcuse turnee prin Europa. […] Ca majoritatea copiilor-minune, avea o educaţie generală sumară, aşa că a trebuit să studieze enorm şi să citească foarte mult în momentul în care s-a hotărît să recupereze timpul pierdut. […] Frecventa cercurile intelectuale, unde era binevenit datorită geniului şi înfăţişării sale. Le curta pe tinerele doamne nobile din Paris. Şi i-a ascultat pe cei trei mari muzicieni [Berlioz, Paganini, Chopin]care i-au influenţat în mod decisiv dezvoltarea.”

“Fireşte că numai Lizst, acest mare egocentric, ar fi putut inventa în 1839 recitalul solo aşa cum este cunoscut astăzi. De ce să participe la un program comun cu alţii? La început şi-a intitulat apariţiile solistice ‘solilocvii’ şi i le-a descris în felul următor prinţesei Belgiojoso: ‘… aceste obositoare solilocvii muzicale (nu ştiu ce alt nume să dau invenţiilor mele) cu care mă străduiesc să satisfac exigenţele locuitorilor Romei şi pe care mă simt în stare să le import la Paris, atît de nestăvilită a devenit cutezanţa mea! Imaginaţi-vă că, plictisit de război şi nefiind în stare să alcătuiesc un program care să aibă sens, m-am încumetat să dau o serie de concerte de unul singur, parodiind stilul lui Ludovic al XVI-lea şi spunînd publicului, «le concert c’est moi».’ Ulterior, solilocviile au căpătat denumirea de recitaluri, termenul care a produs multă nedumerire în Anglia. ‘Ce vrea să însemne? Cum se poate recita la pian?”

“Tradiţia romantică a manierei lui Liszt de a cînta la pian a început să dispară după primul război mondial şi în zilele noastre puţini mai sînt cei care întrunesc această combinaţie de diablerie [vrăjitorie] şi imaginaţie ca s-o scoată cu bine la capăt. Pianistul care abordează notele ad litteram este pierdut. În acest caz, vom avea de-a face numai cu game şi arpegii zormăitoare. Pe de altă parte, dacă pianistul dă prea mult frîu liber imaginaţiei, muzica poate suna vulgar şi facil. Muzica pentru pian a lui Liszt are nevoie de pianişti cu o tehnică desăvîrşită, cu o sonoritate măreaţă, îndrăzneaţă (pianiştii grijulii, care nu riscă niciodată nimic de teamă să nu lovească o clapă greşită, nu pot fi niciodată nişte interpreţi convingători ai muzicii lui Liszt) cu o nuanţare delicat, cu un anumit grad de exhibiţionism şi extrovertire temperată şi cu capacitatea de a pluti la un nivel aristocratic, cu un ritm constant, totuşi flexibil. Nu este vorba numai de dificultatea execuţiei pianistice. În zilele noastre e mult mai greu să te identifici cu gîndirea şi cu lumea lui Liszt.”

(Harold C. Schonberg, Vieţile marilor compozitori)

Reclame
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s