Concertul de joi – 18 noiembrie 2010

Joi, 18 noiembrie 2010, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Igor Verbitsky (Rusia)
Soliști:
Gernot Winischhofer (Austria) – vioară
Anton Niculescu – violoncel

În program:

J. Brahms: Dublu concert pentru vioară, violoncel și orchestră în la minor
R. Schumann: Simfonia a II-a în Do major

Dublu concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minorJohannes Brahms

“Creaţia concertantă pentru mai multe instrumente şi orchestră lipseşte cu desăvîrşire din literatura muzicală romantică, constituind o excepţie şi în creaţia lui Mozart sau Beethoven. Cultivat de maeştrii preclasici (Concerto grosso) sub forma dialogurilor dintre grupul de solişti şi ansmablul orchestral, genul a evoluat paralel cu configurarea şi desăvîrşirea formei de sonată către aspectul complex al concertului clasic, în care rolul solistic se fixează asupra unei singure partide instrumentale. Romanticii au excelat în acest gen aureolat de aştrii clasici, dar au avut tendinţa către lărgirea, strălucirea şi chiar detaşarea prezenţei solistice în ansamblul simfonic, conducînd (în unele cazuri) la dezechilibru între fond şi formă şi la stimularea virtuozităţii în sine. Continuînd concepţia ultimelor Concerte beethoveniene, Brahms are meritul de a fi redat genului concertant forţa de expresie şi prestanţa echilibrului clasic, îmbogăţindu-l totodată cu atribute de simfonie. El solicită interpretul solist – după cum solicită şi contribuţia altor instrumente ale orchestrei – în măsura în care expresia poetică sau dramaturgia simfonică o cere, creînd un gen pe care comentatorii l-au denumit ‘simfonice cu instrument obligat’. Hotărîndu-se să compună un concert pentru două instrumente solistice şi orchestră, Brahms realizează de fapt o primă simfonie cu două instrumente obligate. […]

“Prin acest ultim cuvînt spus de Brahms în genul concertant şi în general în limbajul simfonic, istoria compoziţiei a fost marcată de o nouă importantă contribuţie. De data aceasta meritul compozitorului a fost de a fi făcut o sinteză între vechea tradiţie a concertului preclasic şi concepţia modernă a dezvoltării simfonice, între stilul muzicii de cameră şi cel al simfoniei, între logica construcţiei clasice şi desfăşurarea liberă a formei în interiorul celor trei mişcări componente ale întregului.” (Ileana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale)

Simfonia a II-a în Do majorRobert Schumann

“Ce apare caracteristic pentru muzica Simfoniei în do major este din nou complementaritatea celor patru părţi din alcătuirea ei, marea lor unitate, interdependenţa lor. […] În legătură cu perioada de creaţie a acestei simfonii, întreruptă de o îndelungată criză de depresiune psihică, trebuie remarcat şi faptul că în realizarea ei intervine surpriza unei scriituri instrumentale intens polifonizate, ceea ce apare ca rezultat al aprofundării măiestriei polifonice realizată în anul precedent, împlinire ce va particulariza stilul de maturitate creatoare din evoluţia compozitorului.” (Ioana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale)

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s