Concertul de joi – 21 octombrie 2010

Joi, 21 octombrie 2010, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Simon Camartin (Elveția)
Solistă: Dorina Mangra

În program:

G.A. Derungs: Bundner Tanze (Şase dansuri)
F. Mendelssohn-Bartholdy: Concert pentru vioară şi orchestră în mi minor
Jan Sibelius: Simfonia a III-a în Do major

Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847)

“Creaţia lui Mendelssohn-Bartholdy cuprinde cele mai diferite genuri muzicale laice sau religioase, vocale sau instrumentale, miniaturale sau monumentale, prezentînd unele fluctuaţii în ceea ce priveşte valoarea fondului şi a realizării lor, dar afirmînd de la bun început (de la vîrsta de şaptesprezece ani cînd dăruieşte literaturii simfonice uvertura la Visul unei nopţi de vară) şi pînă în ultimul an de viaţă, mărturii ale unui talent şi ale unei erudiţii ce au impus o anumită ţinută în manifestările muzicale din contemporaneitate.” (Ioana Ştefănescu, O istorie a muzicii universale)

“În timpul vieţii Mendelssohn a fost adulat peste tot, atît în postura de compozitor, cît şi în aceea de dirijor sau pianist. […] Lui i se datorează în mod esenţial faptul că Germania l-a redescoperit pe Bach, Mendelssohn fiind cel care a readus la viaţă creaţia bachiană.” (Larousse: Dicţionar de mari compozitori)

“Dintre romanticii timpurii, a fost cel care s-a întors în modul cel mai natural către clasicism, erijîndu-se în păstrătorul tradiţiei, muzicianul ‘pur’. Berlioz, Chopin, Liszt au reprezentat tot atîtea genii, dar ca muzician Mendelssohn s-a dovedit inegalabil, şi nimeni altul în afara lui Mozart nu s-a mai născut cu un asemenea har. Într-adevăr, Mendelssohn s-a dezvoltat mai repede decît Mozart, pentru că a compus admirabilul octet în mi bemol la vîrsta de şaisprezece ani şi uvertura Visul unei nopţi de vară la şaptesprezece, eclipsîndu-l în această privinţă pe Mozart – şi pe oricare alt compozitor din istoria muzicii – la o vîrstă echivalentă. Mendelssohn nu era specialist în muzică. La fel ca şi Mozart, putea să facă orice. A fost unul dintre cei mai buni pianişti ai vremii, cel mai mare compozitor (a început să dirijeze înaintea lui Liszt şi a lui Wagner) şi probabil cel mai mare organist. Dacă ar fi vrut, ar fi putut deveni şi unul dintre cei mai mari violonişti. Avea un auz perfect, o memorie prodigioasă. În plus, era un mare umanist – un om foarte cultivat, care ar fi reputat succese strălucite indiferent de domeniul spre care s-ar fi îndreptat.” (Harold C. Schonberg, Vieţile marilor compozitori)

Jan Sibelius (1865-1957)

“Puţini mari compozitori au avut parte de aprecieri atît de contradictorii precum Sibelius. Iată într-adevăr un artist despre care, pe de o parte, de la intrarea lui în scenă, în jurul anului 1890, s-a vorbit încontinuu şi care rămîne unul dintre puţinii compozitori ai secolului XX care a suscitat din abundenţă comentarii de ordin strict muzical (numeroasele analize ale celor şapte simfonii ale sale), dar care, pe de altă parte, a fost trecut total sub tăcere, cel puţin pînă într-o perioadă recentă, în mediile aşa-zise de avangardă, numele lui nefiind nici măcar menţionat în unele lucrăti foarte serioase de istorie a muzicii secolului XX. Foarte frecvent, Sibelius nu a fost comentat decît în termeni pitoreşti sau mitologici. De aici, falsa idee a unui Sibelius izolat de muzica epocii sale, precum Finlanda de restul Europei. În realitate, de-a lungul întregii lui vieţi active, Sibelius a fost un mare călător, cunoştea la perfecţie şi ţinea cont de tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Toate acestea nu înseamnă că singurătatea exista mai puţin pentru el şi că nu o resimţea cu duritate, dar ea se situa la un nivel diferit, mult mai interesant.

Pentru a reveni la judecăţile contradictorii care s-au făcut relativ la Sibelius, trei citate ar ajunge pentru a le ilustra: ‘Cel mai mare simfonist după Beethoven’ (Cecil Gray, 1931); ‘Eternul bătrîn, cel mai prost compozitor din lume’ (René Leibowitz, 1966); ‘Principalul reprezentant, împreună cu Schönberg, al muzicii europene, după moartea lui Debussy’ (Constant Lambert, 1934). Reacţia împotriva lui Sibelius a atins puunctul culminant în preajma morţii sale, la începutul marelui val serial de după al doilea război mondial şi respectiv în perioada în care au început şi reacţiile împotriva acestui val (în Anglia, exista, în plus, sentimentul de vinovăţie că, după 1930, Sibelius fusese ridicat în slăvi, în detrimentul lui Schönberg, Berg, Webern şi chiar Stravinsky). Astăzi, reculul timpului permite observarea limpede a acestei situaţii, iar problemele actuale ale muzicii conferă din nou întreaga valoare atitudinii sănătoase a unui Constant Lambert, care în Music Ho! (1934) a avut clarviziunea de a cita printre capodoperele recente în acelaşi timp Variaţiunile pentru orchestră de Schönberg (1928) şi Simfonia a VII-a de Sibelius (1924).” (Dicţionar Larousse de mari muzicieni, 2000)

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s